Rodica are o privire agera, rade cu pofta si are incredere in oameni.

In anul 2010 avea 36 ani si preda limba franceza la unul din cele mai renumite licee din Galati. Ii placea foarte mult sa lucreze cu tinerii, iar in acel an luase o noua serie ca diriginta. In scurt timp si-a dat seama ca trebuie sa depuna eforturi pentru a se apropia de tinerii care intrasera in clasa a IX-a si care se dovedeau a fi niste tineri diferiti fata de cei cu care era obisnuita.

Intr-o zi directorul scolii le-a povestit in cancelarie despre cursurile organizate de un ONG, mai exact un program de voluntariat care contribuia la dezvoltarea tinerilor. S-a gandit ca ar vrea sa participe la acele cursuri si spera ca ele sa o ajute sa se apropie de noua ei clasa la care era diriginta.

Era martie cand a participat la curs. I-au placut foarte mult jocurile si povestile din cadrul cursului, faptul ca lucrau in echipa si ca foloseau foi de flipchart si post-ituri colorate. Si ce i-a mai placut a fost faptul ca s-a simtit utila, cineva avea nevoie de profesori, dar se si gandea cum sa-i sustina si sa le dea resurse cu scopul de a schimba ceva impreuna cu tinerii si pentru ei.

Isi aminteste cu emotie de unul din proiectele de inceput ale clubului care s-a numit „Ajutati-ne sa-i ajutam!”. Fusesera inundatii in Delta Dunarii si tinerii au strans bani de la oameni pe strada, in Galati, pentru a-i ajuta pe sinistratii din delta. Au strans aproape 2500 ron si au mers impreuna sa duca ajutoarele. Au plecat la 5  dimineata cu primul bac si s-au intors seara tarziu.

La 5 ani distanta de acel moment Rodica inca voluntariaza saptamanal in clubul IMPACT de la liceul din Galati. Spune ca programul a ajutat-o sa invete cum sa-i responsabilizeze pe tinerii cu care lucreaza, sa le lase o mai mare libertate in modul cum se implica si sa aiba incredere in ei.

Ca Rodica sunt inca 400 de profesori in Romania care coordoneaza si voluntariaza in cluburile IMPACT. Impreuna cu 2000 de tineri ei renoveaza, construiesc, curata, ajuta, lupta pentru o comunitate mai buna. Motivatia le este data de faptul ca acesti tineri devin mai responsabili, mai pregatiti pentru viata, capabili sa vada realitatea uneori neplacuta din jurul lor si aiba initiativa schimbarii.

Anunțuri

 

Un om pe care eu il apreciez foarte tare spune ca „a avea” e un capat de drum. Mi-e bine cu mine in perioada asta si simt o acceptare cu ce sunt, dar mai ales cu ce nu sunt. Ma uit deseori cu mai multa ingaduinta catre ceea ce nu sunt si poate nu voi fi niciodata. Si asta imi da pace si seninatate, paradoxal, chiar si in momentele mai intunecate. Pe care probabil le voi avea intotdeauna si e ok.

Ma gandesc la trecut si vag imi aduc aminte ca au existat niste momente in care fericirea se gasea la niste borne kilometrice care incepeau cu „atunci cand voi avea”. Si erau acolo de toate: haine, parfumuri, casa, vacante, relatie, job care sa-mi aduca si bani si sa-mi fie si vocatie, kilograme in minus si lista poate continua, dar nu asta are relevanta. Ideea e ca nici acum nu stiu cat era lista mea si cat era presiune sociala.

Si azi ma intreb ce e diferit? Si imi dau seama ca fericirea pentru mine s-a transformat in „a fi” si in doze rezonabile in „a face”. Ca ma incrancenam impotriva presiunii sociale pentru ca nu stiam ce sa pun in loc de a avea. Si exact presiunea reflecta aceasta lipsa. Si ma dureau intrebarile legate de lucrurile de mai sus la care nu puteam raspunde bifat, bifat, bifat. Cred ca uneori traiam si o senzatie de irosire.

Si in toata confuzia si incrancenarea asta despre cum o fi mai bine am inceput sa inteleg cum  sta treaba cu alegerile fiecaruia. Si ca asta poate sa-ti aduca fericirea: sa poti sa alegi. Si sa traiesti zi de zi cu sentimentul ca ai platit pretul corect pentru ce ai ales.

Si acum, ma intreb? Acum sunt fericita pentru ca nu mai traiesc pe fuga, pentru ca am ales sa mananc sanatos fara sa am vreo constrangere legata de asta, ca ma pot bucura de lucruri foarte simple, ca pot sa ma imbrac asa cum mi-e starea de spirit si ca am redescoperit in sifonier haine care spun ceva despre mine, desi intr-o vreme am vrut sa le arunc pentru ca nu se potriveau peisajului in care ma aflam. Sunt fericita pentru ca mi-am reluat obiceiul de a citi si pentru ca job-ul meu presupune si sa calatoresc si sa cunosc oameni. Nimic spectaculos. Doar libertatea de a fi!

Acum fix un an mi-era foarte greu la job. Nivelul de stres ajunsese atat de mare incat uitam cumparaturile la magazin sau gaseam bani in frigider. Munceam mult si nu prea mai stiam cine sunt si ce-mi place sa fac. Ma definea jobul. Ma simteam rau. Si dincolo de asta nimic.

Imi dadeam seama ca nu mai puteam continua asa, dar ma simteam prinsa intr-o capcana. Imi placea ce faceam, dar nu-mi mai placea deloc contextul. Imi setasem niste obiective foarte masurabile pe care vroiam sa le ating si nu as fi vrut sa plec inainte sa fac asta. Pentru companie, credeam eu atunci, dar mai tarziu mi-am dat seama ca a fost mai degraba sa-mi dovedesc mie ca pot.

Intamplarea (sau nu) a facut ca in acele zile sa gasesc pe un blog pe care il urmaream un anunt pentru un loc liber la coaching. In anunt se spunea ceva despre lucruri pe care le-am vrea rezolvate.

Disperarea mea era atat de mare incat mi-am zis ca vreau sa ma duc sa vorbesc cu omul care postase anuntul, ca nu am nimic de pierdut. M-am dus cu scepticism la intalnire si fara sa-mi fie clar ce o sa fac dupa acea prima intalnire. Dar trebuia sa iau trenul ala, fie si pentru o statie.

Dupa acea prima intalnire din care imi aduc aminte doar ca am vorbit mult si cineva m-a ascultat si m-a intrebat lucruri la care nu ma gandisem, am decis sa continui procesul de coaching. Obiectivul meu: sa-mi fie mai bine/usor la respectivul loc de munca.

Au trecut cateva saptamani pana sa-mi dau seama ca de fapt singura solutie sanatoasa va fi sa schimb job-ul. A fost foarte dureros sa ajung la concluzia asta si sa trag linie dincolo de ce a fost si bine.

Treptat, am inceput sa-mi asum decizia. A urmat o perioada in care m-am mobilizat sa-mi actualizez CV-ul si sa-mi stabilesc o lista scurta de domenii in care sa-mi caut job. M-a ajutat mult parerea unor colegi si prieteni, oameni cu experienta de HR si le multumesc.

In noiembrie mi-am dat demisia, desi nu-mi gasisem nimic. Atinsesem obiectivele, dar situatia devenise atat de tensionata incat imi foloseam toate resursele sa fac fata conflictelor si feluritelor probleme absurde si nu-mi mai ramanea pic de energie sa deschid alte usi.

Eu ma schimbasem si asta a creat niste conflicte cu oameni care ma stiau in alt fel. Si asa am mai invatat ceva: ca uneori trebuie sa dai drumul unui lucru pentru a putea prinde altul.

Si inca o lectie importanta pe care am invatat-o atunci e ca din fiecare situatie grea iti poti lua niste chestii bune. In noptile de dupa demisie nu puteam sa dorm de entuziasm, simteam ca mi-am luat viata inapoi. Si abia asteptam sa vad ce oportunitati mi se vor ivi.

Cu 3  luni inainte nici nu concepeam un asa scenariu, mi se parea ca eu n-o sa mai exist fara un job si ca o sa ma prabusesc fara o ocupatie si fara o sursa stabila de venit. A fost absolut minunat sa simt toata acea energie dupa ce mi-am semnat demisia si au fost oameni care s-au strans cumva in jurul meu si nu m-au lasat sa cad. Fiecare mi-a fost alaturi cum si cat a putut, dar pentru mine a fost suficient.

Au urmat intr-un timp foarte scurt doua job-uri in care nu m-am regasit. Primul era tot pe vanzari, ca si job-ul din care plecasem, dar asa am realizat ca nu pot sa fac orice fel de vanzari. Ca trebuie sa fie consultative si ca trebuie sa cred cu tarie in produs. Ca nu pot sa incurajez consumul excesiv.

Pe fondul asta a aparut oportunitatea celui de-al doilea.L-am acceptat pentru ca era  pe perioada determinata, cu sanse foarte mici de prelungire. Nu mai era pe vanzari, dar avea tot legatura cu clientii. Mi s-a parut convenabil si fair si fata de angajator si fata de mine. Nu doream sa-mi iau un angajament pe termen lung si sa nu-l pot duce. Trebuia sa-mi dau seama ce vreau sa fac, ce abilitati si ce resurse am.

Desi stiam ca e doar temporara situatia asta, imi era greu. Mi-era frica ca nu o sa mai gasesc niciodata locul care sa-mi aduca valoare si caruia sa-i dau valoare, ca nu voi mai gasi colegi cu care sa „vorbesc aceeasi limba”.

A fost o jumatate de an grea, cu suisuri si coborasuri, cu nevoia de a ma regasi intr-un job, dar si de  a invata sa-mi pastrez un echilibru in viata personala atunci cand  voi fi gasit ceea ce cautam. A fost o perioada in care am auzit de nenumarate ori „ E criza, ce-o sa faci?”, „de ce nu cauti sa ramai aici unde esti,e un loc caldut”, „cum o sa te descurci cu banii, cu rata, cu chiria?”, „ sunt oameni care nu si-au gasit job de 6 luni…de 1 an”.

Si eu ma intrebam asta in gand si erau intrebari care ma trezeau devreme dimineata. Dar daca m-as fi gandit prea mult la asta, frica m-ar fi paralizat. Si atunci evitam sa-i las sa-si proiecteze fricile pe mine si ma focusam pe a-mi stabili obiective.

Pastrand toate astea in minte, ma gandeam  constant ca eu nu pot sa traiesc 5 zile din 7 nefericita, ca nu suntem  in totalitate ceea ce muncim, dar ca intr-o anumita masura si asta ne defineste. Si mai aveam credinta ca imi voi gasi locul si ca il voi recunoaste. Nu stiam foarte punctual un job pe care mi l-as dori, dar stiam ca in urma discutiilor la interviu, il voi recunoaste. Asta inseamna ca trimiteam destule CV-uri, incercand sa raman totusi si selectiva si cautand totusi joburi care sa presupuna niste abilitati comune.

In toata aceasta perioada am continuat sa ma duc la coaching, lunar. Si sa fac ciocolata. 🙂 Am facut si niste teste de abilitati si valori si am povestit cu oameni de hr si in sedintele de coaching  in ce activitati m-am simtit confortabil si am facut performanta, ce simt ca as vrea sa aprofundez pentru ca-mi simt potentialul si ce nu mi-as mai dori sa fac din experienta de pana acum. A fost un proces de cateva luni, pe fondul unui job care nu-mi oferea nicio provocare si intr-un timp in care imi tot repetam ca din plictiseala si din inertie vor iesi lucruri creative si directii nebanuite.

Inca de la inceputul acestor discutii s-a conturat o idee care a reaparut constant. Sa fac trecerea in mediul ONG. Mi se parea totusi cu sanse mici de a avea o finalitate imediata, data fiind lipsa mea de experienta in acest domeniu. Am inceput timid sa citesc despre asta. Mi-a placut, ma regaseam. Am continuat sa tatonez cateva luni, am intrat in contact cu un om, care m-a trimis la alt om, care mi-a recomandat ce site-uri sa urmaresc si la ce evenimente sa merg. Stiam ca e foarte probabil sa nu am un job in ONG imediat, dar eram dispusa sa incep sa lucrez la asta. Aveam din nou un sens.

Si intr-o zi de mai, aproape de incheierea contractului meu pe perioada determinata, am vazut anuntul. Am aplicat fara mari sperante ca voi obtine acest job, dar stiam ca ma va aduce cu un pas mai aproape de ce imi doresc. Chiar daca o vreme ar fi trebuit sa fac un compromis si sa lucrez iar intr-o corporatie. Si ma gandeam ca voi incepe sa fac voluntariat sa capat experienta si va veni ziua in care voi avea un job full-time intr-un ong.

Interviul m-a ajutat sa inteleg ca sunt pe calea pe care o cautam si totul mi-a devenit limpede. Totusi, ma vedeam acolo si mi-as fi dorit  sa fie acum, jobul asta, cauza asta. Pentru ca da,inainte sa aplic la job, imi alesesem niste cauze carora vroiam sa ma dedic. Intre interviu si primirea raspunsului nu m-am putut concentra, nu am putut sa caut altceva. Imi ramasese mintea si sufletul acolo.

Si a fost. M-am bucurat foarte tare si sunt aproape 2 luni de cand fac parte dintr-un proiect frumos. Si in fiecare zi imi dau seama ca e peste ce am indraznit eu sa sper si sa astept jumatate de an. Ca poate m-am pregatit pentru job-ul asta ani de zile si nu am stiut. Nu e usor deloc, dar e foarte frumos. Cu oameni frumosi, cu un mod de lucru unic si cu un mediu in care (ne) crestem si ii ajutam pe altii sa creasca.

Nu sa obtin job-ul a fost greu, ci sa aflu ce-mi doresc sa fac. Si coaching-ul m-a ajutat foarte tare.

Te dai doi pasi in spate sau scoti capul din galeata ( sau orice metafora care poate ilustra asta ), observi, iti dai timp, te gandesti, iti cauti parghii si actionezi. Functioneaza!

Si e o etapa mult mai frumoasa decat aia in care te-ai dat cu capul de pereti :).

Dare!

27/07/2010

„do you know what’s wrong with you, miss whoever-you-are?

you’re chicken.

you’ve got no guts.

you’re afraid to stick out your chin and say “ok, life’s a fact”.

people do fall in love.

people do belong to each other.

because that’s the only chance anybody’s got for real happiness. ”

Oare?

Someday my peace will come
Oh I know my peace will come
I will sleep like a child without pain – without fear
Like a smile in the afternoon sun
Oh someday my peace will come

Lord can you hear me – Oh I know you know my name
It’s written in the tears – That flow from my pain
Broken hearted broken soul
All my life on the run
But someday Yeah someday
My peace will come
Someday my peace will come

Radiografie 2009

23/12/2009

Se mai sfarseste un an.Un an pe care l-am simtit ca pe un cutremur, m-a zgaltait, „placile” s-au reasezat.Nu stiu daca voi reusi sa postez aici un bilant, il fac insa in capul meu in fiecare noapte inainte sa adorm si in fiecare seara pe drumul de la statia de metrou acasa. Eu stiu cum a fost acest 2009 pentru mine, conteaza mai putin sa-i adaug niste calificative.

Ceea ce e important si vreau sa ramana aici e ca acest 2009 m-a facut sa plang…de fericire. Nu am stiut niciodata pana azi cum e sa plang de fericire. Si in timp ce-mi curgeau lacrimile mi-am dat seama ca mi-am recapatat credinta ( pe care o pierdusem demult), credinta ca exista Dumnezeu. Pur si simplu simti. L-am cautat in zadar ani de zile, in biserici, in predici. L-am gasit azi.Si eu, una din cele necredincioase persoane, pot sa spun ca da, exista miracole. Ca in mare proportie noi le facem posibile, dar nu doar atat…

Azi am tot pus melodia asta pe repeat: Mi se pare foarte…speciala. In week-end-ul asta am citit o carte, mai degraba un volum de povestiri, despre cele mai frumoase iubiri. Aproape toate povestile erau triste si fara happy-end si totusi cumva i-am invidiat pe cei care le traisera. Nu era nimic comun in toate povestile alea. I-am invidiat pentru ca undeva, in drumul meu,in cautarile mele, eu am pierdut capacitatea de a simti. Poate mi-e teama sau poate tin prea mult la logica si la ratiune.

Si in mintea mea s-a nascut intrebarea ” Daca ar fi sa aleg o poveste…doar o poveste, cea mai frumoasa, cea mai aproape de sufletul meu, care ar fi aceea?” Anul trecut pe vremea asta as fi ales fara sa clipesc…acum nu mai stiu. A existat intre timp o ploaie de vara.